Claudia ȘtefanAșa a fost aseară la The Tiger Lillies! Când pasiunea pentru editare video se mută în sala de teatru… 💻🎬 Spectacolul de aseară a fost, pentru mine, un exercițiu genial de straturi suprapuse. Aseară am revenit la Teatrul Național din Craiova, la Festivalul Internațional Shakespeare, cu o curiozitate foarte specifică. Văzusem stilul trupei The Tiger Lillies la ediția 2022 a festivalului, cu spectacolul The Tiger Lillies Perform Hamlet, și știam deja că au o voce unică, însă eram extrem de curioasă cum se va traduce modul lor dramatic de a cânta într-o tragedie clasică precum Macbeth. Ceea ce a urmat nu a fost deloc o montare convențională. A fost, de fapt, un concert live incredibil de dinamic, peste care echipa artistică a adăugat straturi succesive de teatru, transformând totul într-o experiență copleșitoare.
Oriol Broggi a așezat straturi succesive de interpretare. Întregul spectacol a funcționat exact ca editarea unui proiect video complex, unde vezi o trupă de muzică și, peste acel timeline, adaugi layer după layer până când totul se contopește într-o singură entitate vizuală și sonoră. Și, da, a fost un concert live în toată puterea cuvântului și mai mult de atât… Un Macbeth deconstruit și reconstruit!
Trupa și regizorul Oriol Broggi au luat o operă clasică, adesea percepută ca rigidă, și au desfăcut-o efectiv în bucăți. Au eliminat convențiile teatrale obositoare sau previzibile și au refăcut textul într-un mod complet nou, curajos și surprinzător. Această deconstrucție este motivul pentru care spectacolul s-a simțit atât de organic: practic, ei au separat elementele esențiale ale piesei pentru a le reașeza ulterior în acele straturi /layers pe care le-am putut analiza și simți individual din sală.
Primul strat fundamental a fost muzica live a trio-ului londonez The Tiger Lillies. În acorduri aparent lejere de ukulele și acordeon, timbrul vocal dramatic al lui Martyn Jacques a dictat ritmul declinului psihologic, devenind ecoul paranoiei și al conștiinței vinovate a lui Macbeth. Imediat peste acest nucleu s-au așezat costumele trupei și abia apoi machiajul lor strident, alb, de inspirație dark-cabaret. Acest detaliu a creat un contrast puternic cu actorii, care erau îmbrăcați complet normal, simplu. Această alegere vestimentară minimalistă a avut un rol inteligent: a lăsat reflectoarele puse pe muzicieni, dar în același timp a ghidat atenția noastră direct spre jocul actoricesc și forța textului clasic, conturându-l mult mai curat, fără artificii inutile.
Următoarele straturi au venit din decor, scenografie și un management ingenios al spațiului scenic. Din când în când, actorii erau filmați în direct în platou, iar imaginile lor apăreau proiectate macro în spatele scenei, pe un ecran uriaș. Acest fundal dinamic a oferit o intimitate brutală trădărilor din piesa lui Shakespeare. Cu toate acestea, spectacolul a excelat prin momentele amuzante de autoironie care au demitizat convenția teatrală clasică. Actorii ieșeau periodic din rol cu o normalitate izbitoare pentru a discuta chestiuni de culise, precum „aceasta este replica mea, de ce ai spus-o tu?”, în timp ce prin cadru treceau dezinvolt oameni din echipa de organizare sau echipadori.
Ultimul strat, cel care a închis perfect timeline-ul serii, a fost publicul. Spectacolul a fost unul interactiv, artiștii cerând în mod direct reacții din sală. Momentul de maximă conexiune a fost cel în care unul dintre actori a rostit câteva fraze în limba română, declanșând un val instantaneu de simpatie și aplauze. Am plecat de la teatru cu sentimentul că am fost martora unei deconstrucții libere, unde clasicul s-a reîncarnat spectaculos sub ochii noștri.
Dincolo de umor și interacțiune pură, spectacolul a atins un vârf de intensitate civică, amintindu-ne că teatrul nu există într-un vid, ci respiră în același prezent tensionat cu noi. După ce trio-ul a dus pe note unul dintre cele mai cunoscute versuri shakespeariene – „Hell is empty and all the devils are here” – de pe scenă s-a auzit, cu o forță eliberatoare, un strigăt direct: „Fuck you, Putin!”. Reacția sălii a fost instantanee, o explozie de aplauze furtunoase care a vibrat lung în Teatrul Național. A fost momentul în care am realizat, încă o dată, că trăim într-o lume profund interconectată, în care ceea ce se întâmplă în orice colț al planetei ne afectează direct pe toți. La urma urmei, Macbeth este tocmai despre anatomia puterii oarbe și despre o politică cinică ce ne poate face, peste noapte, liberi sau sclavi. Este o poveste despre războaie pornite din ambiții despoate, în care indiferența celorlalți semeni poate ucide la fel de mult ca armele, transformând scena de teatru într-un strigăt colectiv pentru libertate.
În spatele acestei bijuterii teatrale se află o echipă de creatori remarcabili. Piesa a fost pusă în scenă de regizorul spaniol Oriol Broggi alături de La Perla 29, o companie de teatru și centru de creație din Barcelona cunoscută pentru producțiile sale intime, realizate într-o manieră artizanală, dar contemporană. Ei și-au unit forțele cu legendarul trio britanic The Tiger Lillies, înființat la Londra în 1989. Tradus literar, numele lor înseamnă Crinii-Tigru (o specie reală de flori portocalii cu pete negre), un contrast intenționat între frumusețea florii și agresivitatea unui tigru. Activi pe scenele lumii de zeci de ani, muzicienii nu cântă doar în teatru, ci susțin concerte independente pe marile scene internaționale, fiind recunoscuți pentru stilul lor hibrid de dark cabaret, operă de stradă și umor negru. Distribuția și echipa artistică i-a adus laolaltă pe Jenny Beacraft, Sam Gillett, Stefán Halldórsson, Budi Butenop și Adrian Stout, sub designul de lumini semnat de Pep Barcons și costumele create de Berta Riera.
